Orfismul
Poetul Guillaume Apollinaire este cel care a dat numele acestei manifestari artistice aparute la inceputul sec. XX si care doreste reinvierea muzicalitatii tonurilor si volumelor in cadrul picturii. Ca si figuri reprezentative ale acestei miscari putem mentiona pe Sonia Delaunay-Terk si Robert Delaunay - acestia contracareaza rigiditatii geometrice a cubismului o maniera mai armonioasa de compozitie, prin care culorile echivaleaza functiilor sunetelor muzicale.
Arthur Rimbaud dorea sa echivaleze fiecarei vocale o unitate cromatica - in acelasi mod si adeptii orfismului doreau sa realizeze o legatura directa intre proprietatile fizice ale culorilor si rezonanta acestora asupra celui care priveste.
Orfismul iese la rampa in 1913 in cadrul "Salonului Independentilor" de la Paris. Radacinile se afla insa in cubismul analitic, reducandu-se spatiul la un plan Delaunay (Apa, turn si aeroplane) abstract. Prin repetarea efectelor de lumina se fragmenteaza obiectele, obtinandu-se o facultate vibratorie. In acest fel se obtine o detasare de aspectul monocrom si aparent static al cubismului, folosindu-se inspiratia din lumina, creatoare de forta si dinamism, si nu din obiecte.
"Simultaneismul" este un termen care se foloseste pentru a contura programul orfismului. In afara de acesta se mai foloseste si "carte simultaneista" sau de "sincronism" - exact pentru a marca "lectura" imaginii ca aceea a unei compozitii muzicale.
Ca si incadrare orfismul se afla in sfera "artei optice".
Orfismul contreaza pictura traditionala prin folosirea culorii pentru producerea formelor.
Ca si reprezentanti amintim pe: Alvaro Querzoli (pictor contemporan), Delaunay, Picabia, Kandinsky sau Leger.
Distribuie pe:
|
